Din Cupidon, s-a trezit peste noapte cel săgetat. Nu s-a desfătat niciodată cu plăcerile vieţii, pentru că nu i s-au permis, dar nici nu se plânge din cauza asta. Pe Oana au atras-o optimismul lui şi forţa cu care îşi urmăreşte scopurile. Ea a adus în cuplu delicateţea şi siguranţa.
Ea are 26 de ani. Micuţă, atentă, cu ochi căprui. El are 30. Slăbuţ, cu privirea pătrunzătoare, directă, sinceră. Oana este profesoară de engleză şi franceză. Costel a început, cu 12 ani în urmă, să lucreze ca pedagog în cadrul unei organizaţii. Acum e asistent social la Centrul de recuperare şi reabilitare a persoanelor cu handicap. „Eu lucrez cu copiii, el are grijă de beneficiarii centrului ca de nişte copii. Cumva, drumurile noastre se aseamănă din acest punct de vedere“, spune fata zâmbind. Bruneţică, discretă, pare un pic timidă la prima vedere. Costel, în schimb, povesteşte cu încredere şi conversează cu uşurinţa unui om pentru care comunicarea e esenţa reuşitei. „Totul a început destul de ciudat. Mai întâi, am făcut pe Cupidon pentru un coleg. Mergeam la Pleniţa, la Sărbătoarea bujorului, şi George se-ndrăgostise de o fată. Am avut eu o strategie şi i-am adus faţă în faţă. Apoi, la scurt timp, a venit rândul lui să facă acelaşi lucru când a apărut Oana în peisaj. N-a fost nimic planificat. L-am disperat o săptămână: cine e, de unde, ce face. Am început să ieşim împreună şi alt coleg ne tot tachina: «Bine, bine, sunteţi un cuplu, da’ de sărutat când vă sărutaţi?»“, îşi aminteşte Costel. „A fost culmea demonstraţiei atunci: faci pe prostul şi rămâi aşa“, râde Oana amuzată. „Noi am început demonstraţia şi …. am rămas împreună“.
Optimist în fiecare zi
Înainte să o cunoască pe Oana, Costel muncea zi-lumină. Pleca la 7.00 la serviciu şi după orele de program avea alte activităţi, de care trebuia să se ocupe. „Am învăţat de la viaţă să mă implic. Lucrez de la 18 ani, pentru că a trebuit să am grijă de mine. Părinţii mei stau la ţară, sunt oameni modeşti. Am învăţat să gătesc, să spăl, să calc. Nu-i mare scofală, viaţa te pune la treabă şi te învaţă de toate pentru că trebuie să supravieţuieşti“, spune băiatul brunet, căruia părul a început să-i albească deja pe alocuri. Ştie tâmplărie, a făcut şi o şcoală de tehnician de întreţinere a maşinilor, dar până la urmă s-a oprit la asistenţa socială. „Şi, în ciuda faptului că lucrează într-un mediu destul de trist, e foarte optimist. Îl tot întreb cum reuşeşte să rămână aşa“, îl priveşte Oana cu admiraţie. „El zâmbeşte atunci. Spune că e în natura lucrurilor. Cred că e în fişa nescrisă a postului să fie astfel. Oricum, altceva n-ar putea face“, adaugă fata. „Sunt multe lucruri care nu-mi plac. Mai ales că am avut posibilitatea să fac comparaţie cu ce se întâmplă în alte ţări. În Danemarca, spre exemplu. Noi avem un sistem social la pământ. Aproape că nu există. Acolo nici măcar nu mai sunt aziluri sau case de bătrâni. Sunt case de vecinătate, de tip familial. Aici, bătrânii stau în pat, unii mai privesc la televizor, alţii mai ies pe bancă în curte. Acolo, erau oameni la 85 de ani care făceau echitaţie. Da, nu glumesc, nu sunt nebun. Îi urcau pe cai. Învăţau să cânte la ţambal sau la orice alt instrument. Aveau activitate. Chiar şi dusul gunoiului înseamnă activitate. Şi asta face parte din procesul de vindecare, de recuperare. Îl faci să se simtă util“, vorbeşte Soso – cum îi spune Oana – cu un pic de înverşunare.
Casa mea, cu tot ce-i bun în ea…
Se opreşte o clipă şi priveşte spre fată. „Şi ea e un om minunat. Am spus asta şi când nu era ea de faţă. Mă bucur că suntem împreună. Sper să ne şi mutăm amândoi…. curând“. Deocamdată, fiecare stă la casa lui. Costel a aşteptat aproape opt ani să-i vină rândul la o locuinţă. Şi toamna aceasta se va muta în garsoniera lui. „N-am făcut pasul ăsta până acum pentru că mi-am dorit întotdeauna ca omul de lângă mine să nu aibă obligaţii şi să-i pot oferi măcar atâta lucru: un cămin. De asta voiam să am înainte un loc. Casa mea“…
